Principiul relativitatii efectelor actului juridic
1.1 Sediul materiei și aspecte preliminare
Istoria acestui principiu este una tumultoasă cu diferite opinii juridice, datând inclusiv din dreptul roman, unde se regăsea sub forma adagiului latinesc „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest” (un act încheiat între anumite personae nu avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva).
Actuala legiuire consacră la art. 1280 C. civ. relativitatea efectelor contractului statuând: „contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Acest principiu este o reproducere a art. 973 din C. civ. de la 1864. Chiar dacă nu ar exista o reglementară expresă a acestuia opinăm că interpretând principiul forței obligatorii a contractului, putem ajunge la consecințele juridice statuate de acest principiu al relativității.
Doctrinar s-a stabilit că deoarece contractul este rodul de voințe concordante al părților, acesta nu va produce efecte obligaționale față de terți, neputând profita sau dăuna unor persoane care nu au participat nemijlocit la încheierea actului juridic.
Efectele obligaționale trebuie să lege doar părțile contractului, orice interpretare contrară îngrădind alte principii, precum este cel al libertății contractuale. Libertatea unei persoane nu poate stingheri sau îngrădi libertatea celorlalți și, în plus, s-ar nega și sursa voluntară a contractului. Așadar, vânzătorul neplătit nu va putea cere plata creanței-preț decât cumpărătorului său, iar nu oricărei persoane, după cum cumpărătorul va trebui să plătească vânzătorului său, iar nu unui străin.
Este interesantă de amintit părerea unui ilustru profesor, care contextual prezintă raționamentul acestui principiu „putem spune că principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este acea regulă potrivit cu care acest act produce efecte numai faţă de autorii ori autorul actului, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane. Conţinutul principiului se exprimă concis în adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest. Într-o altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative, născute dintr-un act juridic civil, aparţin părţilor, respectiv: autorilor actului, dacă acesta este bilateral: autorului actului, dacă acesta este unilateral.
Principiul este strâns legat de acela al forței obligatorii al contractului motiv pentru care interpretarea și aplicarea regulii res inter alios acta a parcurs un traseu intelectual similar, fiind marcat de aceleași păreri doctrinare și jurisprudențiale. Cu titlu exemplificativ trimitem la părerea doctrinară care conturează legătura indisolubile dintre aceste principii: „efectul obligatoriu al contractului este de a genera drepturi şi obligaţii, iar acest efect este considerat relativ, deoarece contractul nu generează aceste drepturi şi obligaţii decât în favoarea, respectiv în sarcina, părţilor sale.”[1]
Principiul relativității actelor juridice vizează strict actele juridice bilaterale și sinalagmatice, care dau naștere la obligații reciproce și interdependente. Considerăm că acest principiu nu prezintă importanță în cazul actelor juridice unilaterale. Exemplul este cazul testamentului sau ofertei de a contracta. Testamentul, chiar și în ipoteza unor raporturi obligaționale, nu se pot determina obligații prin care legatarii să fie ținuți cu execuția testamentară.
Din aceeași perspectivă, nici oferta de a contracta nu poate fi supusă regulii res inter alios acta deoarece raporturile obligaționale vor fi efectul contractului, care se naște din întâlnirea ofertei cu acceptarea, iar nu efectul ofertei. Termenul de „relativ” pare destul de ambiguu. În discuţie este însă evident că regula res inter alios acta se referă la „relativitate” în sensul că o obligaţie există între un creditor şi un debitor, ultimul fiind ţinut relativ la creditorul său, adică faţă de acesta. Dar în aceste exemple, relativitatea nu înseamnă decât că actul se referă pur şi simplu la anumite persoane, iar nu că acestea ar fi şi ţinute de raporturi obligaţionale.
Nici actelor extrapatrimoniale nu li se aplică regula res inter alios acta, deoarece acestea nu au nicio legătură cu raporturile obligaţionale. Se oferă ca exemplu căsătoria sau actele de recunoaştere a filiaţiei nu generează creanţe, ci modifică statul civil al persoanei, care nu este relativ, ci absolut şi indivizibil. Altfel ar trebui să considerăm că o persoană este căsătorită numai faţă de soţul său şi necăsătorită faţă de alţii, ceea ce ar fi o aberaţie juridică. În consecință, în cazul actelor juridice extrapatrimoniale nu putem vorbi de relativitatea acestora.
1.2. Importanța practică, ipotezele principiului relativității și părțile contractante.
Importanța practică a principiului vizează și conturarea cadrului raportului juridic civil. Raportul juridic civil vizează prezența părților, doar între acestea se produc efecte juridice. Sfera persoanelor care intră în zona de influență a contractului este expusă prin acest principiu. Distinct de părțile contractante, în doctrină au mai fost identificați și avânzii-cauză și terții.
Clasa care cuprinde categoria cea mai numeroasă de persoane este aceea a terţilor, la polul opus fiind categoria cea mai restrânsă, a părţilor, iar intermediar sunt plasaţi avânzii-cauză. Aceştia din urmă sunt întotdeauna mai puţini decât terţii, şi uneori pot fi mai numeroşi decât contractanţii.[2]
Categoria părților este cel mai des întâlnite în practică comportând cel mai adesea probleme legate inclusiv de regula relativității reprezentând cel mai important element dintr-un contract.
Pentru a se stabili calitatea de parte într-o convenție se impune stabilirea elementelor subiective. Partea emitentă a declarației de voință juridică este una originară deoarece aceasta generează operațiunea juridică. Totuși, dacă ne concentrăm doar asupra părţii originare, vom avea dificultăţi in înţelegerea dinamicii contractului, care face ca şi alte persoane să poată deveni „părţi”, după momentul încheierii actului. Aceste „părţi”, care vin după momentul încheierii contractului, le vom denumi părţi survenite.[3]
În ipoteza in care autorul declaraţiei de voinţă nu acţionează pentru sine, ci pentru un altul, opinăm că el nu mai este parte la contractul încheiat şi cu ajutorul consimţământului său. Cu alte cuvinte, autorul declaraţiei rămâne un simplu participant la contract şi nu va fi ţinut de efectele acestuia, ci doar de efectele pe care faptul său (stricto sensu), legea sau situaţia juridică anterioară formării actului l-au îndrituit sau i-au permis să acționeze în nume propriu. Bunăoară, în aceste situații avem ca și exemple gestiunea de afaceri sau reprezentarea convențională.[4]
Ca si exemplu avem situația reprezentării convenționale, în care autorul consimţământului nu are interes propriu şi nu este parte la contractul făurit. Parte a contractului încheiat prin mijlocirea reprezentării este reprezentatul, persoană care şi-a manifestat consimţământul animat de un interes propriu prin intermediul unei alte persoane, reprezentantul. Prin urmare, cel care va fi ţinut de efectele actului încheiat prin reprezentare este reprezentatul, absent fizic la faza formării contractului, dar prezent juridic, prin consimţământul exprimat in interesul său de reprezentant.[5]
Deci, ceea ce se cere este nu atât prezenţa fizică a persoanei, pentru ca aceasta să devină un veritabil contract, act juridic civil, ci prezenţa sa manifestată sub forma juridică. În mod cert, partea contractului este întotdeauna un subiect de drept, o persoană fizică sau juridică. Rațiunea constă în aceea că doar acestea pot fi titulare de drepturi şi obligaţii în sens civil. Privind invers, nu orice participant la încheierea actului juridic este şi parte a acestuia, excluzând din discuţie ipoteza reprezentării. Aceasta, deoarece mai mulţi subiecţi de drept pot forma o singură parte, după cum un singur subiect poate exprima mai multe voinţe juridice emanând de la părţi diferite.[6]
În consecință, pentru prima ipoteză, mai multe persoane pot avea aceeaşi poziţie în actul juridic şi ele vor forma o singură parte a acestuia. Elementul care uneşte juridic aceste persoane este cauza juridică comună şi interesul identic pentru toţi, adică prezenţa juridică identică în act pentru toţi subiecţii. Exemplu care este oferit în doctrină este dat de situația coproprietarilor care se hotărăsc să vândă cotele de proprietate, aceştia împreună vor forma o singură parte a contractului de vânzare-cumpărare, anume vânzătorul.
Numai o convenţie poate avea părţi, un act juridic unilateral are doar autori. Conceptul de parte presupune automat încă cineva care să fie alături, să sprijine formarea contractului.
Contractul, ca acord de voinţe, presupune două personalităţi distincte, care împreună în cadrul procedurii contractuale, pot genera efecte juridice (norme private). Din acest punct de vedere, „partea actului” desemnează, în fond, participantul la o înţelegere juridică cu mai mulţi actori. Pe de altă parte, fratele mai mic, actul juridic de formaţie unilaterală nu are „părţi”, ci „autori”. Spre exemplu, un veritabil act unilateral îl reprezintă testamentul. Acesta nu are părţi, ci un autor (testatorul). Totodată, oferta de a contracta are tot „autor” (ofertantul), după cum şi căsătoria nu este compatibilă cu noțiunea de parte.
Prin „parte contractuală” se desemnează persoana care îşi exprimă consimţământul fie pentru a genera – în cadrul unei proceduri convenţionale, o normă privată, care să i se aplice nemijlocit, fie doar pentru a i se aplica o normă privată preexistentă. În primul caz vorbim de „părţi originare”, iar în al doilea de „părţi survenite”.[7]
Sintetizând cele expuse în rândurile de mai sus vom arăta sumar și contextual că Noţiunea de „parte” presupune indispensabil doar acordurile de voinţă şi poate fi utilizată exclusiv în raport cu contractul; actele civile de formaţie unilaterală nu au „părţi”, ci doar autori (autor). Aceasta este o noţiune juridică evolutivă şi hibridă: evolutivă, pentru că ea îşi schimbă conţinutul, după cum ne raportăm la momentul încheierii contractului sau la perioada în care acesta îşi produce efectele. Hibridă, deoarece prin parte se înţelege atât parte la contract, cât şi parte la norma privată generată de acest contract. Așa cum am arătat avem două categorii de părţi ale contractului: unele originare, celelalte survenite cu explicațiile făcute în rândurile de mai sus.
În concluzie, partea cea mai importantă a capitolului a fost vizată de către părțile contractului. Acestea interesează și din punct de vedere procedural deoarece dacă cineva nu este parte în contract se pot invoca diferite excepții precum este cea a lipsei calității procesuale (active sau pasive).
Conceptul de terț.
Această categorie nu participă direct la formarea contractului și nu este vizată direct de către efectele acestuia, fiind străină de contract.[8] S-a considerat că aceștia se împart în mai multe categorii. Intră in această categorie persoanele total străine de contract, așa numiții terţii desăvârşiţi sau absoluţi ( romanii îi numeau penitus extranei).
Particularitatea acestor terți absoluți constă în aceea că ei nu sunt ţinuţi de obligaţiile generate de contract, după cum nu profită cu nimic după drepturile pe care actul le vehiculează. Ei par categoria juridică ideală: simplu de definit, prin excluderea lor din cercul descris de contract. Totuși, vom conchide că situaţia terţilor este la fel de eterogenă juridic şi greu de decelat ca şi a părţilor, existând, deci, mai multe (sub-) categorii de terţi.[9]
Terţii absoluţi (penitus extranei) sunt „persoanele total străine” de contract şi de părţile acestuia. Regula res inter alios acta impune ca operaţiunea juridică să nu producă nici un efect obligaţional faţă de aceştia, deoarece ei nu au participat nemijlocit la încheierea actului. Cu toate acestea, terţii absoluţi sunt ţinuţi să respecte contractul, efectele acestuia şi norma privată generată de act. Respectul datorat de către terţii absoluţi situaţiei juridice se concretizează in opozabilitatea contractului faţă de ei (art. 1281 N.C.C.). Așa cum este cunoscut, contractul este opozabil erga omnes, iar terţii vor trebui să se abţină de la orice acţiune, care ar împiedica derularea normală a contractului intre părţi.[10]
Terţii desăvârşiţi reprezintă grupul din care se recrutează atât părţile survenite, cat şi avânzii-cauza. Din păcate, nu se poate deduce automat că terţul care evoluează va fi neapărat parte survenită sau având-cauza. Există o subcategorie reziduală de terţi., denumiţi specifici, al căror destin juridic este predeterminat de anumite operaţiuni juridice. Aceşti terţi specifici vădesc o importanţă deosebită nu faţă de categoria juridică a terţilor, ci în raport cu anumite operaţiuni juridice, care au nevoie de ei pentru a se caracteriza şi defini juridic.
Este oferit ca și exemplu cazul cesiunii de creanță, debitorul cedat, în materia cesiunii de creanţă. Debitorul cedat este parte originară la contractul care a generat creanţa transmisă de creditor, dar este terț fată de convenţia de cesiune a contractului. Raporturile dintre debitorul cedat şi cesionar sunt cele descrise de contractul originar; fiind parte la acesta, debitorul nu are nevoie să adere la norma privată, pentru simplul motiv că el a fost unul dintre autorii ei, alături de cedent. Cesionarul nu poate pretinde de la debitorul cedat decât ce ii putea cere şi autorul său, cedentul. Prin urmare, acceptarea, ori notificarea cesiunii, are semnificaţia faptului că prin acestea debitorul aderă la o normă privată la crearea căreia nu a participat, norma fiind generată, fără ştirea sa, de contractul de cesiune.
Un bun exemplu actual pentru a ilustra ipoteza cesiunii de creanță și caracterul de terț la contract îl constituie cesiunea de creanțe bancare. Astfel, de lege lata avem o multitudine de exemple în care băncile din România au cesionat creanțele așa numiților recuperatori de creanțe: Kruk, Secapital etc.
Jurisprudența națională a devenit una unitară, în sensul că executările silite demarate de cesionari împotriva debitorilor erau considerate nule, printre alte motive, și pentru faptul că cesiunea nu era comunicată/notificată debitorului cedat. În lipsa comunicării cesiunii, potrivit dispoziţiilor legale, către debitorul cedat (împrumutatul din contractul de credit), cesiunea de creanţă nu produce niciun efect, astfel că executarea silită demarată de cesionar (firma de recuperări creanțe) este nelegală.
Vom cita o motivare a unei instanțe care a precizat că „în lipsa comunicării sau acceptării cesiunii, potrivit dispoziţiilor legale, cesiunea de creanţă nu produce niciun efect, deşi creanţa a fost deja transmisă către cesionar – contractul îşi produce efectele doar între părţile cesiunii, nu şi faţă de debitorul cedat, care reprezintă un terţ specific al cesiunii de creanţă. Debitorul cedat este îndreptăţit să se comporte ca şi cum cesiunea nu ar exista, chiar dacă ştie de ea pe o altă cale decât comunicarea sau acceptarea cesiunii, raportat la prev. art. 1582 alin. 1 din Noul Cod Civil.[11]
În ceea ce privește categoria terților desăvârșiți vom concluziona că, strict raportat la ipoteza cesiunii de creanță, debitorul cedat nu devine parte survenită la cesiune, el rămâne terţ, debitorul trebuie „cedat”, pentru că altfel mecanismul cesiunii nu mai are nici o noimă juridică. Iar pentru aceste motive, se poate spune că debitorul cedat este un terţ specific, caracteristic cesiunii de creanţă.
Denumirea de avânzi-cauza este generică şi desemnează în concepţia tradiţională, trei categorii distincte de persoane, care pot suporta anumite consecinţe ale normei private generate de către părţi: succesorii universali (sau cu titlu universal), succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Sintagma este preluat din dreptul francez (ayant cause), care la rândul său a preluat-o din adagiile latinești, traducând-o. Cel care a creat expresia este Dumoulin, care ne-a şi oferit prima definiţie a avânzilor-cauza: „Habens causam id est iile qui causam auctoris habet: sic enim cum sua causa res transfera dicitur id est cum suo onere, vel quo jure, vel quaque conditione est”, cf.R. Coutant, Des crăanciers chirographaires considărăs comme tiers, (A se vedea Ed. Bonvalot-Jouve, Paris-1906, p. 7; J. Ghestin, Les effets du contrat op.cit, p. 387-388.).
Termenul succesor sugerează ideea că cineva continuă o situaţie juridică preexistentă, urmând unei alte persoane, care îi este autor. De la acesta, succesorul primeşte drepturile (obligaţiile) patrimoniale la al căror titlu şi exerciţiu succede. În concret, succesorii universali sunt fie moştenitorii universali ai persoanei fizice, fie dobânditorii universali ai patrimoniului persoanei juridice, în caz de absorbţie a acesteia.
În ceea ce privesc diferențele, arătăm că între succesorii universali şi cei cu titlu universal există diferențe de natură cantitativă, în sensul că primii primesc totul, o universalitate juridică compusă din drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar ceilalţi doar o fracţiune sau o cotă din acest patrimoniu. în principiu, aceşti succesori pot fi asimilaţi părţilor contractului, deoarece ei au vocaţie să dobândească întregul (fracţionat sau nu) patrimonial ce a aparţinut anterior autorului lor şi, deci, şi drepturile (/obligaţiile) rezultate din contractele la care autorul lor a fost parte.
În prezenta cercetare, nu vom analiza pe larg această categorie deoarece aceasta este specifică devoluțiunii succesorale. Acestea sunt motivele pentru care nu am ales să tratăm in extenso această categorie.
Avocat Contracte – Avocat specializat contracte
Succesorii singulari și creditorii chirografari.
Așa cum vom arăta și cum s-a explicitat și în doctrină, nicio persoană nu are calitatea de având cauză de sine stătător. S-a arătat că: fie este succesor singular, fie este creditor chirografar. Creditorul chirografar are nevoie de o protecţie aparte faţă de creditorul său – parte într-un alt contract, datorită faptului că el nu se poate bizui, în executarea creanţei, decât pe un gaj general.[12] De unde rezultă că explicarea calităţii de având-cauza a creditorului chirografar se face prin: gajul său general, creanţa preexistentă, plus mijloacele specifice conferite de lege primului pentru a îşi conserva posibilitatea de a fi plătit, precum acțiunea pauliană, acțiunea oblică.
Așa cum este sugerat și de către denumire, avândul-cauza cu titlu particular urmează autorului său la titulatura şi exerciţiul unui drept patrimonial, care este privit individual (ut singul), nu ca element al unei universalităţi. Ne vom referi la succesorul singular al unui drept de creanţă sau al unui drept real mobiliar. Sunt clasic consideraţi astfel de succesori, cesionarul unei creanţe şi dobânditorii unui bun mobil printr-un contract de vindere, donaţie, legat singular131 etc.
Tradiţional, cesionarul este considerat având-cauza faţă de efectele obligaţionale generate de contractul anterior încheiat între cedent şi debitorul cedat, fiindcă lui i s-a transmis o creanţă cu toate accesoriile aferente, creanţă pe care o poate opune la executare debitorului cedat lui. Relaţia aceasta, dintre cesionar şi cedat, înfăţişează conţinutul juridic al categoriei de având-cauza în ipoteza analizată.
Nu ne vom ralia acestui punct de vedere, ci vom preciza astfel cum a arătat un autor din domeniu că „cesionarul nu poate fi având-cauza, ci parte survenită la norma privată în conţinutul căreia se găseşte creanţa cedată. Prin contractul încheiat cu cedentul, cesionarul aderă la efectele juridice anterior create prin voinţa cedentului şi a debitorului (acum) cedat. Astfel se pot explica: opozabilitatea excepţiilor, modalităţilor admise de plată între noii subiecţi ai creanţei etc. Astfel, cesionarul se impune cedatului ca o parte (survenită) la contractul primitiv. Avantajul raţionamentului nostru îl reprezintă eliminarea din peisajul dreptului civil a unei noţiuni vagi cum este succesorul singular al unei creanţe, şi aplicarea între cesionar şi cedat a regulilor existente între părţile contractului din care s-a născut creanţa cedată.”[13]
Ca măsură de protecție a chirografarului acestuia i se conferă acţiunea oblică. Aceasta poate fi promovată de chirografar dacă neglijenţa indolentă a debitorului, în realizarea propriilor creanţe, îi diminuează activul patrimonial, reducându-se astfel şansele creditorului chirografar de a se vedea plătit de indolent. Intervenţia creditorului chirografar nu se poate explica decât prin conexiunea indirectă, care există între actele debitorului indolent şi contractul în care acesta este parte cu chirografarul.
Acţiunea pauliană se bazează pe aceleaşi resorturi, cu diferenţa că ea vine să sancţioneze nu indolenţa, ci malversaţiunile debitorului, care vrea să creeze o aparenţă de insolvabilitate în ceea ce îl priveşte.[14]
În aceeași ordine de idei, putem concluziona așa cum o face autorul Gheorghe Piperea în studiul său că noțiunile de creanță si obligație sunt interdependente, definindu-se una prin alta sau, după caz, una ca specie, cealaltă ca gen. Creanța reprezintă facultatea sau posibilitatea unei persoane de a cere altei persoane să dea, să facă sau sa nu facă ceva. Obligația reprezintă îndatorirea unei persoane de a da, a face sau a nu face ceva ce o alta persoana are facultatea sau posibilitatea sa ii ceara. Obligația juridica impune o acțiune sau o conduita la care titularul creanței are dreptul.[15]
În concluzie, putem aprecia că așa numita categorie a terţilor desăvârşiţi este alcătuită din persoanele străine de încheierea şi efectele contractului, care li se impun doar la nivelul opozabilităţii. Iar în ceea ce priveşte avânzii-cauza la contractele care vehiculează drepturi reale mobiliare sau creanţe, aceştia trebuie reduşi la creditorii chirografari.
[1] Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, 2012, p. 462.
[2] Paul Vasilescu, op.cit., 2012, p. 463.
[3] Aceste clasificări sunt făcute la nivel doctrinar de către autorii de specialitate.
[4] Art. 1330 C. civ. Condiţii (1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
[5] În lucrarea profesorului Paul Vasilescu este citat Ph. Delmas Saint-Hilaire, Le tiers â l ’acte juridique, Ed. LGDJ, Paris-2000, p. 46. care prin introducerea noţiunii de „terţ contractant”, încearcă să focalizeze analiza nu pe importanţa faptului că reprezentatul este parte, ci pe ideea că un participant la incheierea acestuia (reprezentant) este un terţ al actului. Pentru cazul reprezentării legale, autorul ajunge la concluzia că „terţul contractant” – reprezentat, nici măcar nu este parte a contractului incheiat in numele şi pe seama sa (ibidem, p. 57).
[6] Vom trimite la exemplul autocontractului şi a dublei reprezentări. A se vedea P. Vasilescu, Relativitatea, op.cit., p. 234 și art. 1304 N.C.C.
[7] Paul Vasilescu, op.cit., 2012, p. 466.
[8] A se vedea și doctrina franceză, Ph. Delmas Saint-Hilaire. Le tiers a l’acte juridique, Ed. LGDJ, Paris-2000.
[9] Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligațiile, 2012, p. 468.
[10] În cartea profesorului Vasilescu și Șerban Diaconescu se face trimitere în detaliu la reputații autori francezi: J. Ghestin. Les efiets du contrat op.cit., p. 411; F. Terr$, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 449.
[11] Judecătoria Slatina, Sentința civilă nr. 3341/2015, portal.just.ro.
[12] Prin noțiunea de gaj general vom înțelege garanția comună a creditorilor astfel cum este definită la art. Art. 2324 C. civ. „(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. (2) Nu pot face obiectul garanţiei prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile. (3) Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.”
[13] Paul Vasilescu, op.cit., 2012, p. 470.
[14] I. C.C.J., d. civ. nr. 3013/2004, BJ-2004, p. 161.
[15] Gheorghe Piperea, articol publicat pe portalul www.juridice.ro sub titlul de: Creanțe și creditori în procedura insolvenței (I), Data publicării: 31.01.2017. Articolul a fost accesat la data de 22.04.2018.