Clauze abuzive. Judecătoria Cluj-Napoca. Penalitate de 1,5%/zi de întârziere
Ipoteza clauzelor abuzive are un istoric tumultuos în practica judiciară și în literatura de specialitate românească motiv pentru care vom face scurte referiri doar la o ipoteză cu care ne-am întâlnit recent.
Poate instanța invoca nulitatea absolută a unei clauze contractuale abuzive? Poate fi considerată o penalitate de întârziere în cuantum de 1,5% din cuantumul debitului pe zi de întârziere clauză abuzivă? Acestea sunt întrebările cu un răspuns evident la care vom face referire.
Prezentarea noastră se referă la Ordonanța Civilă nr. 6268/2022 pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca într-un litigiu având ca obiect Ordonanță de plată.
I.Starea de fapt
Între o societate comercială și o persoană fizică s-a încheiat Contractul de Prestări Servicii Intermediere. În esență, este vorba despre o intermediere imobiliară. Referitor la plata comisionului, părțile au stipulat că aceasta se efectuează de îndată ce clientul încheie un contract de vânzare-cumpărare cu un vânzător indicat de agenție și/sau sau un prepus al acesteia.
Pe lângă debitul principal stabilit, în contract este stipulată și o clauză reprezentând penalități de întârziere contractuale de 1,5%/zi calculate de la scadență și în continuare până la plata efectivă.
II.Considerentele instanței referitoare la clauza abuzivă
Instanța a dispus verificarea caracterului abuziv prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi ale Directivei 93/13, raportat şi la faptul că ȋn mai multe rȃnduri Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că instanţa naţională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator sau vânzător şi furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop (Pannon GSM, punctele 31 şi 32, Banco Español de Crédito, punctele 42 şi 43).
În primul rând, contractul din prezenta cauză a fost încheiat între un profesionist, creditoarea agenție imobiliară, şi un consumator, debitoarea din prezenta cauză, care a acţionat în scopuri personale, din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. În al doilea rând, instanţa reţine că acest contract nu a fost negociat direct cu consumatorul, fiind un contract de adeziune, cu formă standard preformulată. Mai mult, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or în cauză creditoarea nu a făcut o astfel de probă.
Pe de o parte, interpretând sistematic dispoziţiile din dreptul intern privitoare la protecţia consumatorului, se constată că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede o definiţie generală a clauzei abuzive, impunând verificarea unor condiţii ale caracterului abuziv al clauzei nenegociate, astfel că instanţa trebuie să verifice dacă clauza contractuală mai sus menţionată creează în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Pe de altă parte, în acelaşi act normativ există o listă-anexă cu tipuri de clauze prezumate absolut ca fiind abuzive, o aşanumită „listă neagră” în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin „listă neagră” se înţelege o enumerare a unor tipare în care, dacă se încadrează, o clauză este considerată abuzivă, fără a mai fi necesară verificarea condiţiilor generale, neavând importanță echilibrul contractual global. Din această perspectivă, textele de lege cuprinse într-o „listă neagră” se aseamănă cu normele juridice prohibitive, specie a celor imperative. Ele interzic clauzele cu un anumit conținut, fără ca profesionistul să poată opune apărarea că echilibrul global al contractului este restabilit prin intermediul altor clauze; similar, o clauză care încalcă o normă prohibitivă este pur și simplu lovită de nulitate. Motivul pentru care, în cazul unei „liste negre”, legiuitorul se abate de la regula generală a analizei globale este acela că dispozițiile contractuale de acest tip sunt considerate a determina un dezechilibru contractual atât de grav, încât el nu ar putea fi contrabalansat de alte elemente. Caracterul de „listă neagră” al listei-anexă din cuprinsul Legii nr. 193/2000 rezultă atât din formularea legii – „clauzele considerate ca fiind abuzive” (art. 4 alin. 4) –, cât şi din jurisprudenţa recentă a CJUE, care a arătat, în considerentele Hotărârii CJUE din 26 februarie 2015 în cauza C-143/13, Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, ECLI:EU:C:2015:127, paragraf 61: „ (…) în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta.” Aşadar, Anexa Directivei 93/13 serveşte ca o «listă gri» a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, în timp ce anexa Legii nr. 193/2000 reprezintă o «listă neagră» a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. Prin urmare, succesiunea logică a analizei este următoarea: În primul rând, trebuie verificat dacă clauza cu privire la care se invocă însuşirea de a fi abuzivă poate fi încadrată în situaţiile prevăzute în lista-anexă a legii. 5 Dacă da, argumentaţia este completă, caracterul abuziv fiind demonstrat.
Dacă nu, este necesar să se verifice dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile generale cerute de lege pentru ca o clauză să poată fi declarată abuzivă. În prezentul litigiu se identifică clauzele abuzive prezentate cu titlu exemplificativ în anexa Legii nr. 193/2000, la alin. 1 lit. i) şi r), ce se referă la stipulaţiile care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionistul” comerciant, respectiv la cele care permit acestuia din urmă „obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist”.
Clauza prin care s-ar institui obligaţia de plată a unei dobânzi penalizatoare în cuantum de 1,5%/zi (547,5%/an) este calificată ca fiind abuzivă, în conformitate cu lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât sumele stabilite cu titlu de dobândă penalizatoare sunt disproporționat de mari comparativ cu pagubele suferite de profesionist, fiind de 84 de ori mai mari decât rata dobânzii de politică monetară valabilă la data încheierii contractului (6,5% pe an).
Criteriul de comparaţie menţionat mai sus rezultă tot din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 14 martie 2013 pronunțată în cauza C415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa dʼEstalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), ECLI:EU:C:2013:164, paragraf 74: „Apoi, în ceea ce privește clauza referitoare la stabilirea unor dobânzi de întârziere, trebuie amintit că, în lumina punctului 1 litera (e) din anexa la directivă coroborat cu dispozițiile articolului 3 alineatul (1) și ale articolului 4 alineatul (1) din directivă, instanța de trimitere va trebui să verifice în special, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 85-87 din concluzii, pe de o parte, normele naționale care sunt aplicabile între părți, în ipoteza în care nu a fost convenit niciun acord în acest sens în contractul în cauză sau în diferite contracte de acest tip încheiate cu consumatorii, și, pe de altă parte, nivelul ratei dobânzii de întârziere stabilit, prin raportare la rata dobânzii legale, pentru a verifica dacă el este de natură să garanteze realizarea obiectivelor pe care le urmărește în statul membru vizat și nu depășește ceea ce este necesar pentru a le atinge.”
Aşadar, în respectarea jurisprudenţei europene, instanţa s-a raportat la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR plus 4 puncte procentuale, prin prisma prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2) din OG nr. 13/2011. Pentru martie 2022, rata dobânzii de referință a BNR a fost în valoare de 2,5% pe an. Se poate, așadar, trage concluzia că o asemenea clauză ar conduce la plata de către consumator a unei sume disproporționat de mari în comparație cu orice posibilă pagubă suferită de profesionist. Astfel cum s-a expus pe larg mai sus, instanţa apreciază că este suficientă raportarea la Lista anexă pentru a trage concluzia caracterului abuziv al clauzei. În același timp, și dacă s-ar fi verificat posibilul caracter abuziv prin raportare la condițiile generale, rezultatul ar fi fost același.
Astfel, în ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ, privită prin prisma criteriilor Aziz, s-ar fi efectuat comparația cu situația în care s-ar fi găsit consumatorul, conform normelor supletive aplicabile, dacă în contract nu s-ar fi prevăzut acea clauză. S-ar fi ajuns în același punct, la comparația între 6,5% pe an şi 547,5% pe an.
În ceea ce privește condiția bunei-credințe, s-ar fi constatat că profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, nu se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. Este greu de crezut că un consumator ar accepta, dacă clauza ar fi negociată, un asemenea nivel al dobânzii penalizatoare. Oricum, clauza analizată se încadrează şi în tiparul clauzei vizate de art. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, legea sancţionând lipsa reciprocității, pe care o consideră ca determinând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerințelor de bună-credință.
III. Opinii punctuale
Deși considerăm că soluția instanței poate fi privită dintr-o dublă perspectivă, în funcție de interesul manifestat și în funcție de apărarea sau demersul judiciar înaintat considerăm că se impun câteva precizări.
1.Din păcate, nu ar trebui generalizate „prezumțiile” prin care datorită unei clauze oneroase contractul NU ar fi fost negociat. În speța de față contractul a fost negociat tocmai prin prisma aspectelor legate de condițiile intermedierii. Clientului i-au fost obținute cele mai avantajoase variante pentru achiziție. Prețul a fost cu mult inferior prețului de piață, astfel că profesionistul a avut așteptarea și pretenția de a-i fi achitat comisionul de îndată.
2.Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ opinăm de asemenea că pot apărea discuții deoarece dezechilibrul semnificativ comparat cu beneficiile obținute se reduce considerabil. Ne întrebăm care ar fi dezechilibrul semnificativ în condițiile în care beneficiul pentru achiziția unui imobil au fost evidente.
3.În ceea ce privește buna-credință, deși aceasta se prezumă arătăm că am îndeplinit și această condiție prin faptul că i-am oferit un timp îndelungat consumatorului să achite debitul restant.
***
Pentru informații suplimentare, reprezentare în procese vizând clauzele abuzive, due dilligence, consultanță juridică, redactarea actelor și a oricăror contracte vă stăm la dispoziție: birou@avocatpascui.ro sau 0756.240.190.