Angajarea răspunderii solidare a administratorilor de către organul fiscal. Repere actuale
Am prezentat pe larg într-un articol precedent situația angajării răspunderii solidare a administratorului de către organul fiscal. (https://avocatpascui.ro/angajarea-raspunderii-solidare-a-administratorilor-de-catre-organul-fiscal/). În acest articol am studiat situațiile, condițiile, referiri jurisprudențiale de la acea vreme.
Situația actuală și soluțiile organelor fiscale din toată țara ne-a determinat să actualizăm lista cu practică judiciară aferentă acestei probleme juridice. Totodată, deciziile de acest fel au „explodat” în 2022 motiv pentru care considerăm că toate persoanele interesate de contestarea acestora acte administrativ fiscale trebuie să aibă cunoștințe elementare.
Prima exigență pe care o avem în vedere în momentul analizării situațiilor de acest fel se referă la contestația fiscală. Aceasta va fi adresată organului fiscal în termen imperativ de 45 de zile de la data comunicării Deciziei de angajare a răspunderii. Este foarte important să nu ratăm acest termen deoarece contestația fiscală este o procedură prealabilă.
În definitiv, la redactarea acesteia vom avea în vedere următoarea idee: contestația fiscală trebuie să fie oglindirea și proiectarea perfectă a viitoarei acțiuni în contencios administrativ și fiscal cuprinzând toate criticile de nelegalitate și toate motivele pe care se fundamentează.
Primordial, răspunderea civilă a administratorilor este una subsidiară, dar integrală atât pentru damnum emergens cât și pentru lucrum cessans. Sfera persoanelor chemate să răspundă patrimonial pentru ajungerea la starea de insolvență a societăţii comerciale este circumscrisă la administratorii statutari în funcțiune la data încetării de plăți, care aveau obligația de a gestiona cu atenție patrimoniul debitoarei, precum și activitățile acesteia, iar încălcarea culpabilă a acestei obligații a dus la prejudicierea creditorilor și atragerea răspunderii acestei.
Al doilea element important este dovedirea relei-credințe de către autoritatea fiscală competentă. În majoritatea spețelor, administratorilor li se impută două chestiuni: pe de o parte (i), faptul că nu s-a apelat la facilitatea fiscală a eșalonării conform O.G. nr. 29/2011, iar pe de altă parte (ii) faptul că nu s-a solicitat în temeiul Legii nr. 85/2014 deschiderea procedurii insolvenței.
Practica constantă a instanțelor de judecată a arătat că aceste motive privite ut singuli fără argumentare nu sunt suficiente[1].
Referitor la evidența contabilă care cel mai adesea se reține că nu este ținută corespunzător, trebuie dovedită intenția de dosire a bunurilor de către administratori. În acest sens, facem trimitere și la jurisprudență, motiv pentru care Curtea de Apel Oradea a decis prin Decizia nr. 462 /CA/201 9-R Ședința publică din data de 31.05.2019
„Totodată, Curtea reține și faptul că neplata la scadență nu poate nu poate susține, în sine, cerința vinovăției, ci aceasta trebuie să derive din unele circumstanțe distincte, concrete, decurgând din probe concludente, care să releve concluzia că, în fapt, s-a urmărit însăși situația nedeclarării sau neachitării sarcinilor exigibile ale persoanei juridice, deși exista posibilitatea rambursării, ceea ce nu este cazul, în prezentul litigiu , astfel cum în mod corect a subliniat judecătorul fondului . Astfel , prin faptul că intimatul s-a angajat, societatea a fost declarată inactivă încă din anul 2012 și nu au fost aduse probe în susținerea relei-credințe a persoanei administratorului, se poate contura ideea nelegalității Deciziei de antrenare a răspunderii patrimoniale sub acest aspect.
Susținerile organului fiscal că administratorul se face vinovat de nedeclararea, cu rea-credință, a stării de insolvabilitate a societății, respectiv de nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, reprezintă doar simple supoziții, nesusținute de probe care să dovedească fără echivoc că administratorul a acționat în acest sens. Pentru reținerea relei-credințe sunt necesare dovezi concludente întrucât potrivit unui principiu general prevăzut și la art. 14 C .civ., doar buna-credință se presupune întotdeauna, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua-credință.”
Continuând cu jurisprudența arătăm că Tribunalul Bacău în Dosar nr. 3949 /110/2017 prin Sentința civilă nr. 32/2018 a statuat că:
„Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, prin simplul fapt al depășirii termenului maxim de 30 de zile, în care debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenței, nu se poate trage concluzia că depășirea acestui termen a fost făcută cu rea-credință, în lipsa unor dovezi care să confirme acest lucru.
Instanța reține că pârâta în decizia contestată nu a reținut și identificat nici un element de fapt, care să demonstreze că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, chiar dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, este rezultatul relei-credințe ale admini s tratorului, reclamantul C______ Gh. C_____.”
De asemenea, în pofida faptului că jurisprudența nu este un izvor de drept în dreptul românesc, ne vedem nevoiți să trimitem în permanență la aceasta pentru a prezenta poziția practicii judiciare referitoare la problema dedusă judecății. Așadar, instanțele de judecată au „sancționat” atitudinea organului fiscal sens în care am găsit o speță similară emitentul actului administrativ fiscal fiind același Serviciu Fiscal Orășenesc Marghita. Așadar, Curtea de Apel Oradea prin Decizia NR. 319/CA/2019 – R pronunțată în Ședința publică din 10 aprilie 2019 precizează că[2]:
„Curtea apreciază că atitudinea pasivă a recurentei, relevată de faptul că în calitatea de administrator al societății cu obligații fiscale scandente din anul 2015 nu a cerut până în anul 2017 deschiderea procedurii insolvenței, nu are, prin ea însăși, semnificația relei credințe a acesteia.”
***
Practica judiciară a analizat fiecare situație în parte fiind unitară din perspectiva interpretării noțiunii de rea-credință. În opinia noastră, în măsura în care contribuabilii consideră că Decizia de angajare a răspunderii solidare este nelegală prima măsură este de a lua diligențele necesare pentru a pregăti procesul de anulare a actului administrativ fiscal.
[1] A se vedea Decizia Civilă Nr. 764/2019 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în Ședința publică de la 27 Mai 2019 care statuează că faptul de a nu solicita eșalonarea nu reprezintă motiv de dovedire a relei-credințe. Mai mult, instanța de control judiciar merge mai departe cu raționamentul și arată că „realizarea unor tranzacții în numerar și deschiderea unui nou cont, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe a adminsitratorului, atât timp cât nu s-a dovedit că societatea ar fi avut disponibilități bănești pentru a achita debitele fiscal”. „De asemenea, administratorul nu avea din punct de vedere legal obligația de a solicita eșalonarea obligațiilor de plată a debitelor fiscale, deși o astfel de cerere îi era în mod evident profitabilă. Cu toate acestea, pasivitate a sa nu poate fi pusă în mod necesar pe seama intenției de a prejudicia autoritate fiscală, putând fi la fel de bine și rezultatul neglijenței” http://rolii.ro/hotarari/5d1d5bf7e49009ac1900002f