Repunerea în termen

Des întâlnită în practică și rar admisă de către instanțe, instituția repunerii în termen reprezintă un remediu cu un interes deosebit pentru practicieni și pentru justițiabili. În rândurile de mai jos vom prezenta câteva particularități pe care le considerăm mai relevante.

 

1. Aspecte generale

Sancțiunea decăderii presupune pierderea unui drept procesual neexercitat în termenul prevăzut de lege. Denumirea marginală a art. 186 C. proc. civ. este „Repunerea în termen”.

Retrospectiv, prevederea a fost introdusă cu ocazia modificărilor de substanță din anul 1948, redactarea inițială din 1865 fiind extrem de rigidă, fără a lăsa părții nicio posibilitate de remediere a neajunsurilor decăderii. Așadar, art. 733 C. pr. civ. 1865 prevedea „sfârşirea unui termen dat de lege pentru exerciţiul unui drept atrage cu sine căderea dreptului, afară de cazurile unde legea prevede altfel”.[1]

Art. 186 C. proc. civa. stabilește că „(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2)În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3)Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.”    

Sintagma de care se leagă întregul demers al repunerii în termen este cea de „motive temeinic justificate”.

Există în actuala legislație o definiție a motivelor temeinic justificate? Răspunsul este negativ, dar trimițând la legislația mai veche vom avea un reper călăuzitor. Legislația din domeniul dreptului material, prevedea prin art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (în prezent abrogat), doctrina definind sintagma „motive temeinice” prin „piedici relative, iar nu absolute de a acţiona, respectiv cauze subiective care privesc direct pe titularul dreptului material la acţiune, deci motive personale, însă neculpabile, ceea ce nu mai justifică efortul sancţionator al prescripţiei extinctive”.[2]

Aceeași doctrină veche a stabilit că prin „cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări cu caracter obiectiv care, fără a avea greutatea forţei majore – determinând suspendarea -, sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează prin aceea că sunt piedici relative, iar nu absolute (ca la forţa majoră), în sensul că au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei care se află în condiţii asemănătoare, dar nu necesarmente, pentru orice om diligent”.[3]

Instanța supremă, în jurisprudența sa veche a încercat să ofere anumite explicații asupra cauzelor temeinic justificate: „prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, care determină suspendarea de drept a cursului prescripţiei, sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depăşirea termenului de prescripţie. Altfel spus, repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră, şi culpa”.[4]

Practica judiciară a admis cererea de repunere în termen și a reținut ca fiind motiv temeinic justificat „greșita indicare în dispozitivul hotărârii judecătorești recurate a termenului de recurs, cu atât mai mult cu cât instanța de fond și-a întemeiat motivarea doar pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, fără a face nicio referire la prevederile Legii nr. 101/2016, aplicabilă în speța dedusă judecății, așa cum Curtea a stabilit anterior. Astfel, Curtea reține lipsa culpei recurentelor în declararea căii de atac a recursului cu depășirea termenului legal de 10 zile de la comunicare, întrucât s-a conformat mențiunilor eronate ale instanței de fond din dispozitivul hotărârii atacate”[5]

Soluția adoptată de legiuitor este una inedită deoarece nu prezintă o definiție aspect care, opinăm noi, înseamnă pe de o parte, că acestea sunt lăsate la aprecierea instanței, iar, pe de altă parte, că ele au o componență subiectivă și conjuncturală pronunțată deoarece trebuie să se țină cont atât de persoana celui ce invocă repunerea în termen cât și de circumstanțele de fapt în care acesta s-a aflat. Repunerea în termen trebuie înțeleasă ca beneficiul sau favoarea pe care legea o/îl prevede și instanța îl poate acorda doar dacă consideră că este cazul.

 

2. Condițiile repunerii în termen

Din cuprinsul articolului 186 C. proc. civ., repunerea în termen poate opera doar dacă sunt îndeplinite o serie de condiții cumulative.

În primul rând, partea interesată trebuie să intenteze o cerere, neputând a fi acordată din oficiu de către instanță.

În al doilea rând, partea trebuie să dovedească că a fost împiedicată de motive temeinic justificate, cu condiția ca acele motive să fi apărut înainte de împlinirea termenului. Motivele apărute după expirarea termenului nu vor fi luate în considerare, iar instanța va da p apreciere în concret de la situație la situație.

Totodată, s-a stabilit că „ (…) Având în vedere că în decizia de stabilire a pensiei reclamantului nr. x/20.08.2020 nu s-a specificat nimic cu privire la adeverinţele a căror valorificare se solicită, tribunalul a considerat că acesta nu putea lua cunoştinţă de motivele de contestare a deciziei decât în baza Datelor privitoare la activitatea în muncă, document în care sunt culese sumele contributive şi sporurile de care a beneficiat titularul pensiei, precum şi perioada în care a contribuit cu venituri la bugetul de asigurări sociale. În această situaţie, cererea reclamantului de repunere în termenul de contestare a deciziei de pensie este întemeiată de motive justificate, urmând a se admite şi a se trece la judecata pe fond.”[7]

În al treilea rând, partea interesată trebuie să formuleze cererea de repunere pe rol în termen de 15 zile de la data la care motivele care au împiedicat-o să săvârșească actul de procedură au încetat și să săvârșească actul procesual neexercitat în termen. În cazul în care se formulează doar cererea de repunere în termen, iar nu și actul în legătură cu care se cerere repunerea în termen, cererea de repunere în termen va fi respinsă ca fiind lipsită de interes.

Petentul va putea dovedi că s-a efectuat cererea de repunere în termen în termenul legal de 15 zile prin trimiterea la înscrisuri relevante care atestă momentul de debut al termenului în care putea formula cererea de repunere în termen.

Relevantă este practica judiciară care a constatat că „(…)cererea de repunere în termenul de a formula cale de atac împotriva Sentinţei Civile 555 este fondata, întârzierea fiind datorată unui motiv temeinic justificat (greşita comunicare a hotărârii de către instanţa de fond) conform dispoziţiilor art. 186Cod Procedura Civilă. În plus, în cursul zilei de azi, reprezentantul B.B. respectiv First Bank (administratorul de portofoliu de creanţe) a comunicat prin corespondenta electronica la sediul reprezentantului convenţional Sentinţa Civila. În raport de dispoziţiile art. 186 alin. 2 C.pr.civ. şi de faptul ca in cursul zilei de azi a fost cunoscuta „încetarea împiedicării” instanța a admis cererea de repunere în termen.”[8]

Cererea de repunere în termen prezintă interes și datorită câtorva particularități interesante pe care le sintetizăm în cele ce urmează.

Referitor la natura cererii de repunere în termen aceasta este o cerere accesorie și incidentală în raport cu cererea principala. Competența de soluționare a cererii de repunere în termen revine instanței care va soluționa cererea cu privire la dreptul procesual neexercitat în termen, adică, după caz, instanței în fața căreia trebuia îndeplinit, în cursul procesului un act de procedură sau celei competente să soluționeze calea de atac.[9]

În situația în care cererea de repunere în termen a fost admisă, efectul principal constă în redobândirea pentru trecut a dreptului procesual de a săvârși actul de procedură sau de a exercita calea de atac.

 

Ω

 

În concluzie, apreciem că repunerea în termen reprezintă ultima șansă a justițiabilului sau a apărării pentru a salva pasivitatea în care s-a aflat o bună perioadă de timp partea interesată. În acest context, se impune cunoașterea minuțioasă a dispozițiilor legale care consacră această instituție, cu exemple și cu trimiteri doctrinare și jurisprudențiale.

 

[1] A se vedea Pop Paul, Despre termenele procedurale în noul Cod de Procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat 1 din 2015, p. 11

[2] Trimitem la M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 630. În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 320.

[3] A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 293 apud. Pop Paul, op. cit., p. 12.

[4] Decizia Civilă nr. 5280/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de proprietate intelectuală, accesată la 22.05.2022 la https://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mjvf6mlcor5g4nbsn4

[5] A se vedea sursa online accesată la 23.05.2022 https://www.juridice.ro/768406/curtea-de-apel-bucuresti-cerere-de-repunere-in-termenul-de-recurs-conditiile-si-termenul-in-care-poate-fi-formulata-cererea-motiv-temeinic-justificat-in-acceptiunea-art-186-cpc.html

[6] Curtea de Apel Ploiești, Decizia civilă nr.4 din 8 ianuarie 2018, www.rolii.ro, accestă la 08.06.2022

[7] Decizia nr. 520/2022 a Curții de Apel București, accesată la www.sintact.ro

[8] Decizia Civilă nr. 921/2021 din 23.12.2021 a Tribunalului Bistrița Năsăud accesată pe www.sintact.ro

[9] A se vedea Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generală. Conform noului Cod de procedură Civilă, Editura Universul juridic, 2013, p. 805 și urm.